Devorarea slăninii

Păcat că blogul de faţă nu e un video- sau un audio-blog, pentru că altfel s-ar fi priceput într-un fel mai plastic că nu-s ardelean. Deci nu mănânc slănină. Cum am oroare de lucrurile moi, dulci şi pufoase (de la prăjituri la tot felul de guzani de pluş, sau ce orătănii s-or mai fi fabricând acum din această ţesătură), numai gândul la un aliment cu o consistenţă atât de îndoielnică (similară larvelor viermănoase sau testiculelor de cocoş, un alt aliment cu care m-am luptat mult până în pragul acceptării) mă face să-mi pară rău că nu sufăr de bulimie. Toată halca de grăsime care-ţi alunecă cu încetineală pe gât, gâdilându-ţi şi încălzindu-ţi limba, cerul gurii şi apoi esofagul, lăsând în urmă, asemeni unui melc slinos, o dâră de lipide asumându-şi rolul de simulant al regurgitării perpetue, m-a făcut să privesc slănina drept ultima soluţie alimentară înainte de canibalism.

Nu ştiu dacă mă aflam în pragul canibalismului astăzi, dar ultimii bani îi dădusem ieri pe o pungă de seminţe şi în frigider nu mai era nimic. Nimic în afară de o bucată de slănină. Mărginită de o parte de un strat de şoric şi de cealaltă parte de nimic în afară de ultimul strat de slănină. Slănină, slănină, slănină. Preferata maică-mii, coşmarul meu. Tot în frigider mai trona şi o sticlă de muştar, preferatul meu, coşmarul maică-mii. Dar mi-a luat ceva timp până să fac legătura între cele două. Acuma, să nu se înţeleagă că slănina aia era slănină de la sine şi prin sine, slănină cu circuit închis, vasăzică. Avea şi bucăţi de carne prin ea, asta ieri şi alaltăieri, când le selectasem din oceanul de slănină, demarcându-le cu cuţitul şi băgându-le la ghiozdan, tot de foame. Dar acum mai rămăsese doar partea albă şi unsuroasă din conglomeratul iniţial, singurul lucru care mai stătea între mine şi satisfacerea foamei mele.

Mai întâi şi mai întâi am scos slănina din frigider şi am aşezat-o pe masa (de fapt, birou pentru calculator pe care nu se află nici un calculator, dar s-a aflat într-un timp un notebook, pe care l-am vândut) din sufragerie şi după o îndelungă contemplare, Forţa a răsărit şi pe strada mea, aşa că m-am întors din bucătărie cu cuţitul şi cu mămăliga (bateria-robinet de la baie fiind stricată, banii erau păstraţi pentru reparaţii, nu pentru pâine) şi am început să secţionez felii abordabile (de cât mai puţini milimetri) din unsuroasele merinde. Cum în scurt timp n-am mai făcut faţă, am alternat momentele de ospăţ cu cele în care mai luam o gură de apă. Figura a mai ţinut puţin, până când, plimbându-mă prin bucătărie, am dat de solniţă şi am pus la cale un experiment: poate tăvălirea slăninei prin sare va reduce impactul grăsimii. A funcţionat. Au urmat treptat şi alte descoperiri: muştarul şi bulionul. Ca să nu mai vorbim de ceapa eliberatoare. Un adevărat ritual s-a pus în ăst fel la cale: tăiam slănina, o tăvăleam prin sare, întingeam un capăt în muştar şi unul în bulion, mai luam o îmbucătură de mămăligă, însoţită de o felie de ceapă şi din când în când de o sorbitură de apă. Şi uite aşa am dat gata muntele de slană. Iar la sfârşit a venit şi desertul: ronţăirea şoricului. Victorie pentru voinţa neînfrântă, ingeniozitatea de nestăvilit şi răbdarea de fier! Victorie pentru Grădinariu! Grădinariu-Slănina 1-0!

După ce-am devorat prânzul, probabil că m-am intoxicat cu slănină, că am început să mă gândesc la alegerile din Bucureşti. De fapt, despre astea trebuia să fie articolul de faţă, nu despre slănină. Mă gândeam că dac-aş fi bucureştean aş vota cu Oprescu. Asta după emisiunea de aseară de la Realitatea cu Oprescu, Orban, Blaga, Diaconescu şi Guşă. În care mi-am dat seama că, urmând regula conform căreia oamenii puternici, şi nu mă refer la forţa fizică şi nici măcar la cea politică, ci la temperamentul dictatorial, tip-„mână de fier” (că tot veni vorba, atras fiind de politică, mă jucam în fragedă copilărie pe un caiet cu alegeri imaginare la care participau partide imaginare într-o ţară imaginară, numită mai întâi Li Anegeto, de unde şi limba anegetonă, dar despre asta într-un alt articol, apoi, într-o pană de inspiraţie, Evropa, şi creasem un partid care se numea Federaţia Internaţională a Onaniştilor şi avea drept slogan propoziţia „Numai noi avem mâini de fier!”; poate că Link mai ţine minte încercările mele imaginar-politice; am închis paranteza), preferă să aibă ca subordonaţi o suită de sclavi lipsiţi de personalitate, pentru a nu rivaliza cu Marele Carismatic din fruntea partidului, Blaga era un astfel de pămpălău (ca şi alţi pedelişti cu funcţie, ca Boc sau Adriean) şi folosea un discurs vechi de patru ani. Cine ar vrea un nou Videanu la Bucureşti? Nu că Diaconescu, mutilatorul-şef al limbii române, scornitorul de noi sensuri pentru „atestarea documentară” (pe Guşă, admiratorul secret al MISA, prezent cu un discurs de tip-Vadim, îl excludem din start ca neserios), ar fi mai breaz. Mai rămân Orban şi Oprescu, din care doctorul se evidenţiază prin suflul de „homo novus”, printr-un discurs energic şi coerent şi prezenţă forte (cum le avusese Băsescu pe toate acestea în confruntarea cu el; se vede că doftorul a învăţat din greşelile trecutului, ceea ce pare să fie încă o calitate a sa). Orban a fost vreme de vreo doi ani politicianul meu preferat din tot tărâmul carpato-danubiano-pontic, iar desprinderea de imaginea sa a fost dureroasă şi a venit după un număr (insuportabil de) mare de atacuri infantile la adresa lui Băsescu, însă, ca în alte feluri de iubiri, odată ce nimbul magic dispare, nu mai vezi în loc decât o fiinţă rece şi mecanică. Sigur, un alt talk-show ar putea întoarce roata, dar deocamdată rămân impresionat de noua înfăţişare a lui Oprescu.

Dar nu de alegerile bucureştene ţine repetabilitatea episodului „Slănina”. În războiul cu foamea, o bătălie importantă o constituie alegerea unui primar competent în Botoşani. Cum un utilizator a ajuns pe blogul meu căutând pe Google „pnl melodia de campanie”, continuăm prezentarea melodică a candidaţilor cu Gheorghe Sorescu. N-am găsit pe situl lui chiar o melodie de campanie, ci un mesaj pe fond muzical, pe care l-am încărcat pe Trilulilu.

Lăsând la o parte faptul că nu-nţeleg ce vrea să spună prin „Mai multă administraţie, mai puţină politică”, mesajul „Votaţi pentru schimbare” cade ca nuca-n perete: oamenii sunt influenţaţi de brizele schimbării când cei de la conducere şi-au creat o imagine dubioasă, nu când sunt în culmea popularităţii, ceea ce arată că băieţii de la PNL nu şi-au făcut binele calculele (presupunând că s-au ocupat cu ele de la bun început).

Şi dacă tot veni vorba de calcule, în ton cu participarea la olimpiadă, deşi faza e veche de vreo săptămână, n-am descoperit-o decât azi şi nu mă pot abţine să n-o public pe blog: şi anume, matematica Simonei Sensual.

Hatikva

Imnul Israelului, a cărui muzică a fost compusă de Samuel Cohen, probabil inspirându-se din cântecul românesc „Carul cu boi”

şi al cărui text este un poem scris de Naftali Herz Imber în 1877, la Iaşi, este intitulat în traducere „Speranţa”. Cu ocazia aniversării a 60 de ani de independenţă israeliană, pentru toţi antisemiţii… fără număr!

Tot azi se mai aniversează 401 ani de la fondarea Jamestown, Virginia, 55 de ani de la semnarea Tratatului de la Varşovia şi 80 de ani de la naşterea lui Che Guevara.

Campanie electorală botoşăneană: Flutur se bate cu el însuşi, Sorescu cu morile de vânt

Dacă vreun venetic ar da o raită prin Botoşani la vremea asta, ar crede că pentru primăria municipală se dă o bătălie sângeroasă, strânsă, antrenantă şi tot ce mai scrie la carte între doi candidaţi: Flutur de la PD-L, campionul banner-elor atârnate de stâlpii aflaţi de o parte şi de alta a străzilor, şi Sorescu de la PNL, campionul afişelor verticale gigantice expuse pe pereţii exteriori ai instituţiilor şi firmelor care au beneficiat din plin de generozitatea partidului de guvernământ. Nimeni n-ar bănui că de fapt sunt şase candidaţi: cei doi amintiţi anterior plus fostul prefect Macaleţi de la PSD, eclipsat în popularitate şi afişe (la primul am văzut vreo trei, la al doilea vreo cinci şi un banner pe lângă bazar) de colegul de partid candidat pentru funcţia de preşedinte al consiliului judeţean, Constantin Conţac (cu care v-aţi mai delectat pe acest blog), fostul primar (şi fost pesedist, a cărui soţie e fosta directoare a liceului meu) Egner de la partidul lui Becali (din care face parte şi mătuşa mea, fostă nomenclaturistă), Mihai Ştefan de la PRM, un domn simpatic de altfel şi marele anonim (singurul căruia nici un ziar nu-i cunoaşte averea) Dan Andriescu din partidul lui Voiculescu.

Şi cu atât mai puţin ar bănui că toată această întrecere e de fapt un contra-cronometru în care principala necunoscută rămâne: „Va câştiga Flutur din primul sau al doilea tur?” Eu deja am început să mă laud în târg că mizez pe o victorie din primul tur şi sunt deschis spre pariuri. Flutur, primarul în exerciţiu, a avut un mandat stabil şi lipsit de scandaluri, în care rezidenţii urbei nici de foame, nici de construcţia vreunor averi imense nu s-au plâns, cu alte cuvinte un mandat ideal. Casa a fost casă, masa masă şi Festivalul Verii/Berii/Serii/Jelii festival. Doar lucrările de modernizare (a reţelei de gaz, apă, agent termic, parcări) au mai tulburat monotonia acestei epoci glorioase şi au transformat oraşul pentru un an într-un neîntrerupt şantier, dar tot pentru binele nostru a fost. În plus, oamenilor le plac constructorii de monumente.

Şi atunci ce-i cu acest Sorescu şi cu barba lui, care mă însoţeşte când mă duc după pâine, la şcoală, la bibliotecă, ca să nu vorbesc de locurile mai îndepărtate, răsărind pe stâlpi, panouri, magazine, clădiri, bannere stradale, încât mă aştept să văd ridicându-se într-o bună zi din asfalt, din iarbă verde un afiş gigantic, pe care să scrie: „economist Gheorghe Sorescu: Noi vrem mai mult pentru botoşăneni!” şi care să mă înconjure din toate părţile, rămânând pentru totdeauna captiv în acea plasă de plastic anti-ecologic şi de doi lei, până la sufocare? Răspunsul este foarte simplu: este vorba despre strategia manelistă obişnuită a peneliştilor, care cred că „spărgând bani” cu nemiluita în campanie o să câştige voturi. Acum ceva vreme au aplicat o strategie asemănătoare cu un alt nene, Gelu Ciubotaru, ale cărui maşini patrulau oraşul în lung şi-n lat răspândind notele unei melodii care se chema „Îmi place gelul” (fiind vorba, evident, de gelul de păr). Gelu ăstalalt, candidatul, cum era şi de aşteptat, nu a prins turul doi şi după un mandat anonim de consilier local, dus a fost: n-a mai auzit nimeni de el, cum nu auzise nici la începutul glorioasei campanii. Sorescu e fostul prefect, mai exact un înlocuitor de prefect, ocupând scaunul lăsat liber de Cristian Roman, care şi-a luat zborul spre treburi mai importante, şi se bucură de o notorietate care nu o depăşeşte pe cea a unui poştaş dintr-un cartier mai mare. Cum Botoşanii reprezintă un caz aparte pentru ruptura Băsescu-Tăriceanu, toţi membrii importanţi din PNL-Botoşani trecând la PLD şi apoi PD-L (înşişi candidaţii PD-L-Botoşani la primărie şi preşedinţia consiliului judeţean, adică Flutur şi Ţâbuleac, fiind foşti penelişti supăraţi pe Tăriceanu), peneliştii locali nu prea au avut de unde alege. Unde mai pui că Sorescu are o alură care prinde la ‘telectuali! Voturile pensionarilor fiind asigurate mulţumită măririi pensiilor, cele ale nevoiaşilor mulţumită măririi taxelor pentru susţinerea găurii bugetare produse de mărirea pensiilor, mai rămâneau cele ale intelectualilor. Punem o bărbiţă de om inteligent pe afiş, un titlu de „economist” în faţă (că doar sună altfel decât obişnuitul „inginer”), mai băgăm un concert de Bregović, o opoziţie faţă de incultul Băsescu, totul merge ca uns… Nici o altă ţeapă nu ar fi putut fi orchestrată mai frumos, dat fiind faptul că această imagine este pusă în scenă de către o filială de partid care, în umila mea părere, (cu puţine excepţii) bate la scor orice încercare artificială de a strânge cât mai mulţi olig(arh)ofreni într-un loc.

De ce cred că, în acest caz, aruncatul de bani în campanie precum Becali la petreceri nu va aduce vreun rezultat demn de altceva decât de cea mai jalnică compasiune? Fiindcă Sorescu e(ra) cvasi-anonim. Fiindcă cunosc experienţa lui Gelu Ciubotaru. Fiindcă Flutur e atât de popular încât la alegerile europarlamentare a pus PLD-ul pe picior de egalitate cu PD-ul şi PNL-ul, doar prin simplul fapt de a fi membru al acelui partid minor.

Totuşi, s-ar putea să mă aflu în neobişnuita (de când am aruncat PNL-ul la compartimentul-coş de gunoi din inima mea, adică de când cu propunerea de retragere a trupelor din Irak) situaţie de a vota cu PNL-ul la alegeri. Asta fiindcă pe lista candidaţilor lor la consiliul local se află şi cei doi membri ai „clanului Tupiluş”, Petrică şi Tudorel Tupiluş, prieteni mai vechi, oameni cu care am colaborat şi care m-au ajutat. Însă la consiliul judeţean aş vrea să votez cu Ţâbuleac de la PD-L şi cu echipa sa, în care l-am zărit şi pe Achiţei, bun organizator şi cu prezenţă de spirit, care mi-a plăcut pe toată perioada colaborării mele cu PD-L-ul. Asta dacă mă duc la vot. Şi tot dacă mă duc la vot, voi ştampila numele lui Flutur, al cărui imn de campanie, pe care îl puteţi asculta mai jos, deşi nu foloseşte linia mea melodică preferată, conţine şi un adevăr: „Cătălin Flutur nu-i un nume, e primarul faptelor”, prin aceasta înţelegându-se că, spre deosebire de Sorescu, un simplu nume găsit în grabă din lipsă de altele, actualul primar posedă şi o oarecare individualitate.

Încununat de şase şase zero

Galaţii sunt un oraş de vreo 300.000 de locuitori, cu o faleză de vreo 4 km de-a lungul Dunării (presărată cu restaurante, înconjurată de verdeaţă de o parte şi de fluviul pe care l-au trecut oile ciobanilor valahi spre făurirea poporului român de altă parte, paradis al roller-ilor), o grădină botanică, o grădină publică, două universităţi, un teatru dramatic, un teatru muzical, vreo trei cinematografe, un şantier naval, un combinat siderurgic, o statuie a lupoaicei cu Romulus şi Remus şi o statuie a lui Costache Negri, personalitate despre care eu şi concitadinul meu de la sociologie am ajuns în urma unei îndelungat proces de gândire la concluzia că era gay.

Chiar aici s-a desfăşurat olimpiada naţională de socio-umane, ediţia 2008, în săptămâna post-pascală. Participant la filozofie, m-am întors cu nota 6,60, adică cu experienţă. Câştigătoare a fost o fată din Iaşi, care m-a depăşit cu trei puncte, pe al doilea cu vreo jumătate de punct şi pe restul cu mult mai mult de atât. Judeţul Botoşani s-a întors cu două menţiuni, una la cultură civică (Ani & Mădălina) şi una la sociologie (Alex). Judeţele cu multe rezultate glorioase au fost Clujul şi Hunedoara.

Dintre oamenii noi cunoscuţi, în afară de cei din propriul judeţ, îi mai amintesc pe Bogdan din Constanţa, coleg de cameră, posesor al unui ritm antrenant, deschis spre schimburi, atras de voluntariat şi amator de Lucian Boia, participant la sociologie, şi băieţii din echipa Clujului, pe care i-am identificat destul de repede din restul ca având ceva deosebit. Nu le mai ştiu numele niciunuia, dar erau cam aşa: un budist marxist mereu cu ţigara-n gură şi cu ochii injectaţi (mai puţin vizibili dimineaţa), care se priva de somn şi care credea că numai prin coerciţie poate fi pus în practică imperativul categoric al lui Kant, la filozofie; un tip care refuza orice transcendenţă şi idealiza lumea de faţă, în care monopolurile jucau un rol social important şi ele, dornic de a sintetiza concepţiile mele, ale sale şi ale marxistului într-un nou sistem economic, care mi-a arătat în câteva minute cât de puţină macroeconomie ştiu, la economie; şi un rocker glumeţ interesat de valorile judeţului Botoşani, începând cu personalităţile istorice şi terminând cu tipele cu care a avut diferite aventuri amoroase, la psihologie.

Amatorii de poze pot reconstitui experienţa gălăţeană de aici.

Articole mai vechi »